Fantezii dintr-o lume nebuna

Deci am aterizat si eu cu fanteziile mele. O prima proza..sper sa va placa.


*Furtuna*

Alergam nebuneste pe strada pustie, luminata doar de cateva felinare care palpaiau usor, incercand sa nu ma gandesc la ce avea sa urmeze. Sau sa ma corectez, la ce aveam sa gasesc acolo. De asta imi era cel mai frica, pentru ca stiam ca deja era prea tarziu.Dar nu vroiam sa accept. Nu aveam sa renunt acum cand avea cel mai mult nevoie de mine, acum cand ii puteam dovedi ca merit cu adevarat incederea ei. In momentul ala uitasem tot. Orice vorba din seara aceea, scuipata cu atata ura in cateva minute care parca vroiau sa ma opreasca. Sa ma vada suferind, topindu-ma sub cruzimea cuvintelor cei ieseau pe buze, cu o rapiditate inimaginabila. Dar chiar daca incercam sa ma conving ca uitasem orice cuvant, nu o facusem. Imi aminteam aproape perfect ultimele cuvinte pe care mi le spuse, inainte de a pleca.
Tu chiar nu intelegi!Nu ai vrut niciodata sa accepti adevarul!Nu meriti nimic. M-am saturat de tot si acum…acum numai vreau nimic. Nu te mai vreau. Te urasc!
Iar apoi cu lacrimi in ochi am privit-o trantind usa in urma ei si plecand. Ramasesem sprijinita de fereastra din camera mea, plangand in surdina in timp ce ma gandeam la ea. Sufeream. Sufeream din cauza unei prietene, pentru ca tinusem prea mult la ea?! Nu. Nu aceasta era propozitia perfecta care ar defini ceea ce simteam. Avusesem dreptate in aproape tot ce spusese. Plangeam, pentru ca…ma durea pentru ca o iubeam. Pentru ca nu facusem nimic si era departe acum. Pentru ca imi era frica pentru ea.Pentru ca aveam sa o vad probabil ultima oara.
Iar din acest motiv, ma aflam pe strada alergand si incercand sa nu ma opresc, sa ajung la ea. Sa o opresc, pentru ca era ultimul lucru pe care il puteam face in acel moment. Afara, deja se intunecase, cred ca era trevut peste ora 10 si nu se vedea nimeni. Iesisem de pe strada casei mele si ma intreptam spre un cartier, unde credeam ca se afla in acel moment.
M-am oprit o secunda sa ma gandesc exact la locul in care se putea afla si m-am asezat pe o banca din parc ca sa ma odihnesc o secunda. Vantul incepu sa adie usor, iar frunzele o luau razna intr-un dans in cerc, prin aer, apoi se opreau cazand usor pe pamant si erau spulberate de o alta rafala care venea din urma. In departare se puteau auzi cateva bubuituri puternice, dar infundate de ceva, ca si cum sunetul era oprit sa rasune. Licariri fantomatice, se vedeau pe cer, urmate de o mazgaleala galbena, a unui copil care a pictat la intamplare ceva pe o foaie noptii intunecate. Venea. Incepea, in momentul ala, sau cel putin mai aveam cateva minute la dispozitie, pana totul o lua razna.
Am sarit de pe banca rapid si am inceput din nou sa alerg. O simteam venind din spate. Un aer ca de gheata imi strapunse tot corpul si apoi ma invalui usor pe ambele parti, ca ceva rotund micator care ar fi vrut sa ma poarte in aer, sa zbor printre stelele de pe cer, care in seara aceea fugisera si ele speriate de potopul ce avea sa vina. Singuratetea, incepu sa puna stapanire pe mine, iar mai apoi aparu si frica. Vroiam ca totul sa se termine si pur si simplu, sa fie doar un cosmar,dar parea a fi realitate.
M-am uitat o secunda in urma si am simtit cateva picaturi grele, care se asezara pe umarul meu si patrunsera prin camasa, ajungand la piele. Iar cateva clipe mai tarziu, cerul incepu sa scurga mii de astfel de picaturi care pareau a fi lacrimi. Lacrimi de durere, asa cum erau in sufletul meu. Imi dadeau impresia, ca deja numai era nicio sansa, ca totul se terminase si ca daca as fi incercat sa fac ceva, nu as fi rezolvat chiar nimic. Parca in seara asta, imi vorbea prin intermediul rafalelor de vant care vroiau sa ma opreasca si prin toate celelalte, incerca sa imi spuna sa ma faca sa inteleg desi nu vroiam sa accept.
Am ignorat orice picatura de apa, orice rafala de vant, orice tunet asurzitor care ma facea sa tremur si orice lumina stralucitoare care aparea pe cer, si am continuat sa alerg. Aerul incepu sa devina tot mai rece, aproape de nesuportat iar vantul continua sa se inteteasca, sufland cu o putere mai mare de data aceasta. Ultimul tunet insotit de fulgerul acela care imi taie calea, ma facu sa ma opresc din nou. Era in fata mea. Era acolo, el/ea nu stiam cu siguranta. Cert era ca nu aveam sa aflu prea curand. Vedeam doar o mantie neagra, care plutea in aer si continua sa se indeparteze de mine. Am incercat sa merg spre el, dar cand am ajuns si am incercat sa-l ating, a fost spulberat ca o particula de parf. Se evapora sub puterea ucigatoare a picaturilor de apa si apoi disparu. Am ramas in genunchi, in furtuna de afara care nu dadea niciun semn ca avea sa se opreasca prea curand si incercam sa ma opresc din plans. Simteam toata acea duritate, lovindu-ma frontal in spate, pedepsindu-ma pentru tot. Pentru cat pierdusem, pentru cat ezitasem la inceput si pentru faptul ca nu reusisem sa fac nimic. Dar fiecare picatura, topi usor durerea din sufletul meu, eliberand-o sub un vapor invizibil in aer, indepartand-o usor, lasandu-mi sufletul gol, nepatruns de niciun sentiment. Terminand si cu asta, incepea sa se retraga. Fulgerele se oprira, iar tunetele se auzeau tot mai putin. Vantul adia mai incet, iar piacaturile de ploaie aproape ca nu se mai simteau deloc, aproape ca incers sa mai cada preponderent pe pamant. Se sfarsise. In clipa aceea, totul luase sfarsit, pentru ca renuntasem sa mai incerc…